„Mă numesc Elba, Idris Elba.” Aceste cuvinte vor rămâne în istorie drept momentul în care Idris a pus gaz pe foc în scandalul stârnit de zvonurile că va juca în rolul lui James Bond. Actorul de 45 de ani a postat pe Twitter o fotografie cu el cu aceste cuvinte, iar fanii au luat-o razna.

Victor Olusina a scris: „Fă-o pentru oameni, Idris! Vrem un Bond negru!”

Kristal Garcia a adăugat: „Aș vedea cu mare plăcere un film James Bond cu tine! Și nu m-am uitat de ani de zile la un film din seria Bond.”

Iar Vincent Wright a scris: „Hai, Idris! Acceptă jobul, omule!”

Pe atunci, atitudinea mea cu privire la toată faza era undeva între „meh” și „ok”.

Conversația despre un Bond de culoare mi s-a părut mereu dubioasă. Să nu uităm de personajul James Bond cu care s-a lucrat în ultimii 65 de ani: o glorificare a bărbatului alb îmbrăcat la patru ace. Super arătos, înalt, britanic, sexist ca la carte (da, despre tine e vorba, Daniel Craig). În toată discuția asta cu Elba în rolul lui Bond, n-am putut să ignor istoria privilegiată a albilor. Și, deși nu sunt genul de englezoi cu ceașca de ceai în mână care insistă că Idris e prea urban pentru rolul ăsta, totuși sunt de părere că, dacă vor să facă treaba asta în viitor, ar trebui s-o facă bine. Nu putem ignora realitatea unui Bond de culoare, lipsit de privilegiul pielii albe, doar ca să se simtă albii mai puțin rasiști. Un James Bond de culoare ar trebui să fie diferit de orice alt Bond dinaintea lui.

Lumea unui James Bond de culoare ne obligă să recunoaștem că nu orice puțoi poate avea la picioare toate femeile și poate face praf toți infractorii. Bărbatul alb dat cu toate alifiile precum Roger Moore, Sean Connery sau Pierce Brosnan are privilegiul culorii pielii. Are un avantaj doar pentru că există, e alb și e bărbat. Când un agent MI6 e trimis la o cină cu spioni ruși sau are o misiune într-o țară străină fără minorități etnice, n-o să iasă în evidență dacă e alb. Mă refer că Sean Connery n-o să fie tras pe dreapta pentru că e la volanul unui Aston Martin lucios pe un drum prăfuit din America. Iar lui Pierce Brosnan n-o să-i ceară nimeni invitația și buletinul de trei ori la rând dacă vrea să intre la o petrecere elegantă. În schimb, pentru Idris Elba (sau orice alt actor de culoare), niciuna dintre acțiunile astea nu e la fel de simplă. Ar însemna să ignorăm motivele clare pentru care în jurnalism există atât de puțini corespondenți de culoare sau pentru care nu prea există spioni de culoare – anumite societăți segregate nu acceptă persoanele de culoare.

Uite cum îmi imaginez eu un scenariu cu un Bond de culoare: Un Bond negru intră într-un loc elegant îmbrăcat la patru ace. Mai multe camere de supraveghere zoomează pe el. Un paznic se apropie și îl întreabă: „Pot să vă ajut cu ceva?” Bineînțeles, tipul refuză ajutorul și se așază la bar, dar, înainte să apuce să-și comande un martini scump, i se cere actul de identitate. Amărâtul realizează că a fost deja detectat de o grămadă de oameni înainte să înceapă măcar misiunea.

Mi-am putut imagina cu ușurință toate astea pentru că am trecut și eu prin asta, ca tip de culoare. Când aveam 24 de ani, am petrecut o lună în Europa cu câțiva prieteni și am vizitat Barcelona, Roma, Anglia, Germania, Austria și alte câteva țări. Am mers și în Mexic și Cuba. Aproape peste tot unde am fost, eram privit constant ca un extraterestru. Ieșeam mereu în evidență, iar chestia asta îmi dădea o anxietate maximă. Simțeam că nu pot fi eu însumi și că trebuie să mă port impecabil. La fel mă simt și când intru într-un magazin de bijuterii sau într-un cartier de albi. Un James Bond care n-ar reflecta toate astea ar fi o minciună.

Bineînțeles că o societate în care culoarea pielii nu contează ar fi nobilă și minunată. Și un unicorn e nobil și minunat, doar că nu există. Realitatea e cu totul alta. Așa că să nu ne prefacem că un James Bond de culoare n-ar trebui să se deghizeze în muncitor sau instalator ca să-și poate face misiunea pe care colegii lui albi o fac îmbrăcați la patru ace. Un film cu un actor precum Idris Elba care n-ar ține cont de toate lucrurile astea ar fi un eșec total. Tipul ar ieși în evidență peste tot, n-ar avea nicio șansă. E un ghanez super înalt și carismatic, cu pielea ca abanosul. Nu poți să nu te holbezi la el și, în același timp, să nu-l consideri o amenințare.

Masculinitatea de culoare a fost mereu o sursă de resentimente de-a lungul istoriei. Bărbații de culoare au fost mereu privați de umanitate și respect prin referințe clișeice la penisuri mari și trupuri atletice. Imaginează-ți cum ar decurge un film James Bond care n-ar gestiona corect lucrurile astea. Oricum, franciza e deja suprasaturată de obiceiurile anilor 1950, pe când era o mândrie pentru englezi să te plimbi într-un Aston Martin și să faci sex cu secretara. Dacă s-ar mai adăuga și o față de culoare în tot peisajul ăsta decadent, asta n-ar face decât să deterioreze și mai mult imaginea masculinității de culoare.

Ce vreau eu să spun e că, dacă singura schimbare din film ar fi culoarea pielii personajului, asta ar însemna o trivializare teribilă a experienței persoanelor de culoare. Un Bond negru obligă la o schimbare totală a personajului și metodelor lui, inclusiv a prenumelui lui. Altfel o să iasă o mizerie care va răni demnitatea persoanelor de culoare în timp ce le va goli buzunarele, pentru că toți vor vrea să vadă filmul. Dacă nu putem redefini radical acest personaj ca să fie credibil, mai bine îi lăsăm pe alții să facă filme cu actori de culoare.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.

https://www.facebook.com/viceromania